Articole

Cine nu a fost niciodată în Mărginimea Sibiului nici nu ştie ce pierde.
Anul 2010. Sfârşit de iunie, început de iulie. Criza ne sufocă pe toți, vuvuzelele ne asurzesc, lumea parcă a luat-o razna.

Maşina în care sunt străbate Valea Oltului cu răbdare. Oltul e mare, negru, învolburat şi foarte murdar. Pe el plutesc mii şi mii de PET-uri care au coborât muntele. Transhumanța are o soră vitregă şi foarte urâtă, din punctul ăsta de vedere. Transhumanța PET-urilor de pe munte, în Olt şi nu numai acolo, până, probabil în Marea Neagră. Poate că dacă am avea deschidere la Oceanul Atlantic, acesta ar fi plin de PET-urile românilor care se „bucură” de natură...No comment...

Sibiul ne întâmpină cu un apus superb şi cu titlul de „Capitala bunelor maniere”. Pe bună dreptate. În Sibiu, oricât de aglomerat ar fi (şi a fost) nu auzi claxoane, înjurături sau alte manelisme. Traversăm oraşul, trecem prin Cristian - capitala mondială a berzelor, urmărim indicatorul de Orlat, mai mergem 4 km şi iată-ne ajunşi în inima Mărginimii...Gura Râului, sau cum bine i se spune… “Gura Raiului”. Drumul e asfaltat, în condiții foarte bune, casele sunt curate, oamenii stau la poartă şi NU mănâncă semințe. Tot în România suntem? Da...

Ajungem în fața pensiunii „Călin”, porțile se deschid larg şi ne întâmpină gazdele: domnul Ghiță, Doamna Ioana şi cei doi fii ai lor: Ghiță ăl mic şi Ioni. Sunt vădit emoționați, un pic obosiți după o zi de muncă, dar ne invită cu drag să le călcăm pragul. În câteva minute masa e aşezată, slana, ceapă, țuica, pâinea şi brânza sunt la loc de cinste. Mâncăm bine, schimbăm impresii despre cum a fost drumul, cum am călătorit, ce facem mâine şi apoi mergem la culcare. În cameră miroase a curat, miroase a iarnă. E atât de linişte încât auzi cum creşte iarba...mă trezesc în aceeaşi poziție în care am adormit... ăsta da somn...

Dimineața la 8 coborâm în grădina din fața pensiunii. Acolo ne aşteaptă masa...brânză, slănină, ceapă, lapte adevărat, ouă proaspete... încă somnoroşi, ochii mei încep să caute disperați cafeaua. Doamna Ioana, gazda noastră, îmi explică molcom: „Mai întâi gustați ceva mâncare ş-apoi, după aia, vă dau şi cafea”. Excelent. Visul mamei s-a împlinit... să mănânc înainte de a bea cafea. Doamna Ioana, să ştiți că mama vă mulțumeşte!
Pornim spre comunele unde ne vom desfăşura acțiunea: Orlat, Cristian, Sălişte, Tilişca, Amnaş, Galeş, Sibiel, Rod. Avem nevoie de voluntari şi ne va fi destul de greu pentru că toți copiii sunt în vacanță.

Prima oprire este Orlat. Şcoala Generală „Ion Pop Reteganul”. Spre norocul nostru, doamna directoare Mariana Cristea e încă la şcoală. Îi explicăm în câteva cuvinte despre ce este vorba, ce vrem să facem. Apoi, foarte încântată de acțiunea noastră, ne promite că va întreba printre copii cine vrea să se ofere voluntar. Am început cu dreptul.

Urmează Sălişte. Grupul Şcolar Economic „Ioan Lupaş”. Aici... surpriză... elevii încă nu sunt în vacanța, mai fac practică. Şi aici, domnul director Dumitru Păiş, secondat îndeaproape de directorul adjunct Marius Boromiz sunt la fel de încântați. Putem să mergem chiar azi să ne întâlnim cu elevii, să le explicăm despre acțiunea noastră şi cine vrea să se ofere voluntar este binevenit.

Nu ştiu alții cum sunt, dar aceşti oameni sunt foarte devotați şi chiar vor să se implice şi să implice elevii şcolilor pe care le conduc în această acțiune. Mulțumirea nostră, dar şi a lor este deplină. La Grupul Şcolar din Sălişte învață nu numai copii din localitate ci şi copii din Tilişca, Amnaş, Galeş, Sibiel. Aşa că am „împuşcat” cinci „iepuri” dintr-un foc.

Ne întoarcem la Gura Râului să luăm prânzul. Facem o oprire la primărie, unde domnul primar Ioan Duțu, între două coduri galbene ne primeşte în biroul dumnealui, la fel de încântat şi încrezător în reuşita acțiunii noastre ca şi noi. Cu răbdarea caracteristică unui om din Mărginime ne semnează şi ştampilează cele aproape 80 de diplome „de atitudine civică ecologică”. Apoi, zâmbitor şi binevoitor se întoarce la problemele cu adevărat importante ale comunității pe care o păstoreşte atât de bine.

La pensiune, gazdele noastre ne întâmpină cu sărmăluțe, tocăniță şi alte bunătăți preparate chiar de Doamna Ioana. Mâncăm bine şi-apoi ne apucăm de „planul de bătaie” pentru a doua zi. Seara soseşte uimitor de repede cu un spectacol pe cinste: trece ciurda. Ieşim şi noi la poartă înarmați cu aparate de fotografiat, ca nişte adevărați orăşeni. Una după alta se perindă prin fața noastră vacile şi bivolițele comunei, una mai frumoasă ca alta. La cină ne strângem toți în grădină, grătarul se aprinde, povestim, mâncăm (iar!!!) şi inevitabil, toropeala ne cuprinde pe toți. Leneşi urcăm treptele din lemn care scârțâie sub greutatea sarmalelor şi fripturilor mâncate mai devreme. Mă prăbuşesc în patul impecabil de alb şi de curat. Mă învăluie un sentiment de iarnă dulce. Trag pilota peste mine şi dorm fără să visez nimic.

Mă trezesc dimineață, în zgomotul tălăngilor vitelor care pasc pe coama dealului din spatele casei. Cobor repede în spate, mănânc şi îmi savurez cafeaua cu ochii înfipţi în dealul ăsta hipnotic. Nici nu ştiu când se face ora 10. Plecăm să ne întâlnim cu voluntarii din Orlat...

La şcoala e linişte. „Poate n-au venit, încă...” mă gândesc eu.

Doamna director ne aşteaptă în cancelarie: “În prima clasă pe dreaptă vă aşteaptă nişte elevi”

Intrăm în clasă. Zece mutrițe curioase ne privesc. Facem prezentările, le explic motivele pentru care ne aflăm noi acolo, împărţim tricouri şi materiale promoționale şi... surpriză ...apare şi prima întrebare „Când începem?”.

„Păi, dacă aveți timp şi dacă vreți, puteți începe chiar de azi, nu înainte de a face nişte fotografii.” Zis şi făcut. Ne adunăm în fața şcolii, toți în galben... „clic-clic”, „zâmbim” şi... s-au dus răspândind afişe şi pliante.

În Sălişte, aceeaşi poveste, din două clase, s-au oferit toți voluntari, dar din păcate nu am putut alege decât 20. Şi nu am dat greş cu niciunul. Bravos, națiune!

În Gura Râului s-a dus vestea foarte repede că am avea nevoie de voluntari, aşa că întorcându-ne avem parte de o surpriză. În curtea pensiunii ne aşteptau vreo 14 pitici voinici, care mai de care puşi pe treabă şi pe fapte mari. Unii sunt nerăbdători, alții circumspecți, una peste alta le facem un training la obiect, le împărțim tricourile şi... gata... avem voluntarii din Mărginimea Sibiului.

Spre seară împrumut bicicleta de la gazdele noastre şi dau o raită prin comună să fac fotografii, să „iau pulsul” comuntității. Când, în fața mea ce văd? 5 pitici îmbrăcați în tricourile noastre băgau pliante în cutiile poştale ale oamenilor.

„Ce faceți dragilor, aici?” îi întreb eu cu „autoritatea”-mi caracteristică.

„Păi...ne-am gândit că dacă tot nu avem ce face şi suntem în vacanță să începem de azi” zic ei.

Buuun... telefon scurt la Bucureşti pentru suplimentarea afişelor şi pliantelor.

După o săptămână ne întoarcem în Mărginime, pentru evenimentul propriu-zis.

Sincer, după avântul pe care îl aveau copiii mă aşteptam că trecând prin Cristian, Orlat, Sălişte, să văd afişe peste tot. Dar, surpriză. Copiii au postat afişele NUMAI în locurile amenajate pentru asta. Cu alte cuvinte, ei au făcut primul pas în a menține Mărginimea aşa cum e ea... curată. Şi pentru asta le mulțumim.

Următoarele zile vor fi „zilele adevărului” pentru voluntarii mei... întâlnirea cu oamenii simpli, cu întrebările şi curiozitățile lor, dar şi încercarea de a depăşi o barieră de comunicare. O comunicare altfel decât cea de până acum.

Sâmbătă dimineață. Începe Festivalul Bujorului de Munte unde Asociația Română pentru Reciclare - RoRec a fost partener. În Gura Râului începe vânzoleala. Maşini multe urcă înspre baraj, locul unde are loc festivalul propriu-zis. Gurenii sunt pe la porți, sau prin curți, finalizându-şi munca de o săptămână cu ultimele retuşuri.

Am sunat adunarea la ora 16.00. Copiii au început să ajungă de pe la 15.30, fiecare cu tricoul pe el şi trăistuța cu pliante pe umăr. Cum era de aşteptat sunt foarte serioşi. Deşi mulți dintre ei sunt mici de înălţime, “aerul” pe care îl au când intră pe poartă le dă o notă aparte. Pe rând apar: Laurențiu, Ioana şi Ana-Maria, Ileana, Teodora, Radu, Teodor, Narcisă. Paula lipseşte, dar are un motiv foarte întemeiat : ea cântă în ansamblul de fluieraşi, dar ni se va alătura după spectacol. Câțiva dintre ei vin de la muncă de prin gospodărie (Respect!). Sunt foarte curioşi ce vom face astăzi şi mă asaltează cu zeci de întrebări. Fac puțină ordine şi puțină linişte între ei şi încep prin a le explica: “astăzi vom merge cu toții sus la festival, unde vom împărţi scrumiere ecologice, bumper-stickere, pliante, pungi biodegradabile şi saci de gunoi... cel mai important lucru este să vorbiți cu omul căruia îi dați aceste obiecte, să îl faceți să înțeleagă pentru ce sunt ele necesare, să îl convingeți să păstreze locul curat, aşa cum l-a găsit”...Laurențiu clipeşte scurt, Ioana se uita prin mine, Ana-Maria mă priveşte cu fătuca în palme, Teodora zâmbeşte, Narcisa îşi prinde părul în coadă...

Poate ar trebui să fiu mai explicit, aşa că reiau: „astăzi vom merge cu toții sus la festival, unde vom împărţi materiale ce îi vor ajuta pe oamenii prezenţi la festival să lase Gura Râului curata: scrumiere ecologice...”. „Asta am înțeles!” mă întrerupe brusc Laurențiu...” am înţeles ce facem sus, dar după ce terminăm ne dăm în maşinuțe?”

Sunt fără reacție, fără cuvinte...”dacă vă lasă părinții ne dăm şi-n maşinuțe” …

„Păi atunci, hai să mergem, de ce mai stăm aici?”

Îmbarcaţi în 3 maşini, urcăm până la locul cu pricina... mirosuri apetisante ne trezesc papilele gustative, în timp ce pe scena festivalului micii artişti fluieraşi (printre care şi Paula noastră) încântă miile de spectatori. Copiii scrutează cu ochii lor micuți şi jucăuşi marea de oameni, alegându-şi deja „victimele’. Am emoții, trebuie să fiu cu ochii în zece părți, să nu-i pierd, să văd că sunt toţi în siguranță. Tensiunea creşte. Ca la un semn, copiii intră în marea de oameni şi încep să împartă materialele. Lumea se uită curioasă la ei, îi ascultă, îi felicită, iar voluntăraşii mei pleacă mai departe, la altul, apoi la altul, apoi la altul. Ca o falangaă macedoneană brăzdează marea de oameni până ajung în capătul celălalt. Apoi, calmi, se întorc şi iau alți oameni la rând... până când se termină materialele din trăistuțe. Buuuun. Urmează agenții economici să fie „pieptănați”. Li se împart saci, pungi biodegradabile şi scrumiere ecologice. Unii copii se întorc fericiți, cu câte o acadea, sau câte un suc, chiar şi cu un „cocoloş” – delicatesa locului. Mica mare galbenă formată din cei 10 copii voluntari face furori. Toți se uită după ei, au înțeles mesajul, cer pungi, cer scrumiere... sunt mândru de ei. Aşa am ținut-o până s-a lăsat seara. Apoi, am mâncat, iar unii dintre ei, cu acordul părinților care erau şi ei la festival, s-au dat în maşinuțe şi în alte giumbuşlucuri de pe-acolo. Ne-am despărțit, apoi, unii obosiţi, unii cu chef de muncă, încă, urmând să ne vedem a doua zi la ora 12 în fața bisericii din sat.

Duminică dimineață. În pensiune agitație mare. Toți ai casei sunt îmbracați româneşte. Costumele arată impecabil, doamna Ioana s-a întrecut pe ea.

La ora 12 ne strângem toți în fața cortului Rorec, deja plin de deşeuri electrice. În piața din fața biserticii e agitație mare. Multă lume, majoritatea în costume tradiționale, totul e în alb şi negru. Din când în când se mai zăreşte câte o mică pată galbenă... voluntarii noştri.

Parada este deschisă de Junii din Gura Râului, introduşi în „scenă” de domnul viceprimar Călin. Bărbați mândri îi urmăresc atenți din şeile cailor. Din spatele gardului bisericii, femei în port popular, rupte parcă din fotografiile vechi urmăresc şi ele jocul junilor. Domnul primar, alături de soția să sunt şi ei acolo, emoționați. Fermecat, parcă, nu-mi pot lua ochii de la Junii din Gura Râului... recunosc, nu am mai văzut aşa ceva până acum. Superb... Apoi, cei îmbrăcați româneşte se urcă în căruțe. Domnul primar, alături de domnul viceprimar, mândri deschid coloana “oficială” călare pe doi cai superbi. Uşor, uşor, lumea ia din nou drumul spre scenă festivalului Bujorului de munte. Coloana de maşini aşteaptă cuminte în spatele alaiului, întinzându-se pe câţiva kilometri. Îmbarcăm şi noi piticii în maşini şi pornim.

Ajungem din nou la locul de desfăşurare al festivalului. Copiii ştiu deja ce au de făcut. “Măturăm” de câteva ori mulțimea, apoi agenții economici de-acolo şi pornim înspre corturi. Acolo suntem întâmpinați cu urale. Un domn mai rotofei, roşu ca racul strigă din scaunul său pliant din fața grătarului: „Ui, mă, ecologiştii! Bravo copii, aşe! Faceți treabă tare bună!”

Copiii râd, îi oferă saci, pungi şi scrumiere, iar domnul le oferă în schimb câte un pahar de apă. La câteva corturi mai încolo, părinții celor două surori din echipa noastră, Ioana şi Ana Maria ne întâmpină cu „cocoloş” şi fripturi. Facem o mică pauză de „împrospătare” a forțelor şi pornim mai departe. La câțiva metri, câteva familii se bucură cu adevărat de iarbă verde. „Ce bine că ați venit, că nu mai avem saci să punem gunoiul”. Bărbații se uită la meci, iar femeile fac de mâncare. De jur împrejur, în toată zona corturilor e o curățenie desăvârşită...frumos...
Odată cu trecerea timpului emoțiile devin din ce în ce mai mari... urmează tombola pentru deponenţii de deşeuri electrice, dar mai întâi micii voluntari vor fi premiați pe scenă în fața tuturor. Mulți mă întreabă dacă am emoții când urc pe scenă... şi ei, dacă au emoții cum să procedeze. Le spun să stea liniştiţi, nu se întâmpla nimic ieşit din comun. Ne strângem cu toți în spatele scenei, mai facem câteva fotografii şi... gata... e vremea să urcăm pe scenă, să îi premiem. Alături de primar şi viceprimar, copiii urcă timizi, dar încrezători. Rând pe rând îi strig iar ei vin în fată, să-şi primească diplomele de „atitudine civică ecologică” şi nu numai: Laurențiu Achim, Ana Maria Bunaciu, Ioana Bunaciu, Teodor Căpăţâna, Teodora Cândea, Paula Fărcaş, Narcisa Ghişoiu, Radu Lupe, Ileana Stânciu. Alături de ei au mai fost în zilele pregătitoare: Radu Demian, Ilie Bischin, Cosmin Tătărau, Petrică Grigore, Alexandra Haiduc. Toți sunt foşti sau actuali elevi ai Şcolii Generale “Aurel Decei” din Gura Râului.

Dar trebuie să îi menționăm şi să le mulţumim şi elevilor din Orlat: Simona Topîrcean, Andreea Topîrcean, Iulia Pipernea, Alexandra Tăban, Dragoş Marin, Cosmin Schiterli, Ana Maria Sârbu, Ilie Răzvan Savu, Rareş Mihail Ghiță, Ionuț Olariu, Ioana Petronela Paul, cât şi celor din Sălişte: Adrian Neag, Ioana Ciuberea, Alexandra Pop, Adrian Oltean, Alexandra Râpă, Adrian Băcila, Georgiana Mândrean, Robert Simion, Andreea Giurgiu, Diana Hansa, Andreea Iuga, Ana Maria Gândila, Ştefan Munthiu, Adina Voicu, Sorin Avram, Monica Răcean, Karina Barc, Andreea Schwichel, Ioana Marica, Marian Poplăcean.

Aceştia sunt cei care au crezut în zbor şi acum sunt stăpâni peste zare. Felicitări!