Articole

Conferinţa asupra schimbărilor mediului înconjurător de la Copenhaga, cel mai important eveniment al deceniului pe teme de protecţia mediului, s-a încheiat cu un protocol de compromis între marii poluatori mondiali şi ţările în curs de dezvoltare asupra măsurilor concrete de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Principalul obiectiv al Conferinţei internaţionale de la Copenhaga, din perioada 7-18 Decembrie, a fost acela de a identifica modurile în care angajamentele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, provocate în special de arderea de combustibili fosili precum petrolul, cărbunele şi gazul natural, pot fi prevăzute într-un nou tratat internaţional.
Miza era cu atât mai mare cu cât de-a lungul anilor au persistat divergenţe majore privind modul în care naţiunile bogate şi cele sărace ar trebui să îşi împartă efortul ecologizării industriilor naţionale. Este greu de crezut că tocmai un demers ecologic ar putea contribui, de exemplu, la o creştere a vânzărilor de produse „albe” de folosinţă îndelungată – dar realitatea este ca avem nevoie si de o schimbare a echipamentelor vechi, cu unele noi, eficiente energetic, pentru a avea un mediu mai curat. Caci, studiile ne demonstreaza ca un frigider mai vechi de 10 de ani consumă de 4 ori mai mult curent electric decât un frigider de clasa A+ sau A++. Consecinţa e evidentă: pentru producerea acelui curent electric necesar, este arsă o cantitate de patru ori mai mare de păcură sau cărbune sau gaz natural, proces ce elimină în atmosferă de patru ori mai mult dioxid de carbon, principalul gaz cu efect de seră.
Insa, Summmitul Internaţional de la Copenhaga a fost considerat de către presă aproape un eşec, singura prevedere fermă a fost aparut în capitolul referitor la reducerea emisiilor de CO2 si stipuleaza ca obiectivul general este de a limita creşterea temperaturii globale cu „mai puţin de 2 grade Celsius”. Nicio cifră în plus, niciun angajament ferm şi cu obiective clare, care să reprezinte obligaţii pe termen scurt, mediu şi lung. Documentul final nu cuprinde decât o singură cifră: „2 grade Celsius”.
Practic, acest obiectiv înseamnă o variantă de compromis între poziţia statelor puternic industrializate, care nu vor să-şi vadă economiile ruinate, şi ţările sărace ameninţate de seceta provocată de încălzirea globală şi care nu vor o creştere a temperaturii mai mare de 1,5 grade.
Presa a relatat că obiectivul propus înseamnă că ar trebui ca emisiile globale de CO2 să fie reduse cu 50% faţă de nivelul din 1990, până în 2050, însă această crifră nu figurează nicăieri în document.
Un alt capitol important al acordului este ajutorul financiar acordat de către economiile mari ale lumii pentru combaterea încălzirii globale,potrivit relatărilor din presă. Acestea au promis un ajutor iniţial de 10 miliarde de dolari anual din 2010 până în 2012, pentru ca ulterior suma să crească până la nivelul de 100 de miliarde de dolari până în 2020.
Pentru a ne da seama cam care este importanţa acestui acord şi cât de mulţumiţi sunt liderii lumii de încheierea lui, trebuie urmărite declaraţiile acestora de la finalul summitului. Astfel, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a declarat că „una din principalele calităţi ale acestui acord este aceea că este un acord”.
Majoritatea observatorilor internaţionali consideră Conferinţa de la Copenhaga, intitulată sugestiv „Hopenhagen” (nr: joc de cuvinte în limba engleză între Hope, speranţă, şi Copenhagen, pronunţia în engleză a capitalei Danemarcei), o continuare obligatorie a celei de la Kyoto, unde a fost semnat primul protocol mondial de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Protocolul de la Kyoto, iniţiat în 1997 şi semnat de 182 de state – cu excepţia Statelor Unite – prevedea asumarea angajamentului de a scădea cu 5% sub nivelul anului 1990 emisiile de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012. In ciuda protocolului, nivelul CO2 în atmosferă a crescut de fapt în această perioadă, ceea ce demonstrează că ţintele asumate în 1997 nu mai sunt suficiente. Nu intamplator au fost prezenti la Copenhaga reprezentanti a 192 de tari, pentru a dezbate soarta planetei noastre!
Chiar si Statele Unite - cel mai mare poluator mondial, cu cea mai mare emisie de gaze cu efect de seră pe cap de locuitor - au realizat că dacă nu adoptă nicio măsură, vor fi la fel de afectaţi ca restul lumii. Astfel, Camera Reprezentanţilor a votat recent un proiect legislativ care legiferează o reducere cu 17% a emisiilor de gaze până în 2020, comparativ cu nivelul din 2005. Versiunea depusă la Senat stipulează o scădere cu 20%.
În octombrie, Organizaţia Mondială pentru Meteorologie (WMO – World Meteorological Organization) a anunţat o creştere record a concentraţiei gazelor care contribuie la efectul de seră şi faptul – trist - că această concentraţie este în creştere. Directorul WMO, Michel Jarraud, a declarat că tendinţa de încălzire a planetei se accentuează îngrijorător.
Cel mai pesimist scenariu vizat de către IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change – Grupul interguvernamental de discuţii asupra schimbărilor climatice) a avertizat încă din 2007 că temperaturile medii ar putea creşte, din această cauză, cu 2,4 până la 6,4 grade Celsius până la sfârşitul acestui secol. Una dintre urmările avertismentului a fost că ţările membre ale Grupului celor 8, cele mai industrializate ţări din lume, şi-au luat angajamentul să limiteze această creştere la maxim două grade Celsius.

Dar ce este efectul de seră?

Efectul de seră este un mecanism natural de reţinere a căldurii emise de suprafaţa pământului. Temperatura medie a planetei este acum de 14 grade Celsius, dar dacă nu ar exista efectul de seră, temperatura ar fi de minus 19 grade Celsius.
Efectul de seră este provocat de o serie de gaze diferite aflate în atmosferă. Vaporii de apă sunt cei mai seminificativi contribuitori la efectul de seră, urmaţi de dioxidul de carbon, CO2. Problema este că în ultimii 50 de ani în special şi, în general în ultimii 250 de ani, concentraţia de CO2 în atmosferă a crescut considerabil. În acest moment, concentraţia de CO2 în atmosferă este de 385 ppm (parts per million), cu mult peste concentraţia de aproximativ 280 ppm în perioada de dinaintea epocii industriale – adică înainte de sfârşitul secolului XVIII. Analiza aerului conţinut în gheaţa din Antarctica a indicat că în prezent este mult mai mult CO2 în aer decât oricând în ultimii 650.000 de ani.
Dar, cu cât este mai mult CO2 în aer, cu atât planeta este mai izolată termic, ceea ce implică o creştere a temperaturii medii. Potrivit mai multor surse avizate, temperatura medie a planetei a crescut cu 0.74 grade Celsius din 1906 până în 2005. Fenomenul este mai acut deasupra uscatului decât desupra oceanelor şi mai evident în emisfera nordică – unde sursele de poluare sunt mai numeroase. Încălzirea globală – fenomenul-consecinţă al efectului de seră – înseamnă topirea calotelor polare şi, deci, creşterea nivelului oceanului planetar, ceea ce pune în pericol comunităţile care locuiesc pe malurile sale.

Ce ar putea "câştiga" România de pe urma încălzirii globale?

Numeroase studii, ale căror date au fost îndelung reluate în ultimele zile, conţin avertismente despre ceea ce fiecare ţară a lumii ar putea pierde din cauza creşterii temperaturii medii cu 2-5 grade Celsius, până la sfârşitul secolului. Nici România nu ar face excepţie de la fenomene precum avansarea deşerificării (din Oltenia până în Dobrogea şi sudul Moldovei), combinată cu înmulţirea zilelor secetoase şi a inundaţiilor, după cum a scris Gândul în decembrie 2009.

De pildă, un studiu al Centrului reunit de cercetare al UE (JRC), citat de ziarul menţionat, plasează ţara noastră în zona "central-sudic-europeană", alături de Austria, Cehia, Franţa, Ungaria şi Slovacia. În aceste state, pierderile economice puse pe seama încălzirii globale s-ar situa între 0,1 şi 0,6% din PIB. În ciuda acestor pierderi, mai multe zile călduroase ar aduce, celor şase state amintite, venituri suplimentare din turism care vor totaliza 10 miliarde euro.

Pe de altă parte, România poate câştiga circa 2,5 miliarde euro din vinderea certificatelor energetice - părţi din cota de dioxid de carbon la care i-a dat dreptul Protocolul de la Kyoto (1997), dar pe care nu a folosit-o. Suma a fost estimată de ministrul Economiei, Adriean Videanu, cu prilejul Summit-ului Iniţiativei Central Europene de la Bucureşti, din noiembrie 2009.

Românii, "vinovaţi" pentru 0,4% din emisiile mondiale de dioxid de carbon

„Amprenta carbonică” a României reprezintă 0,4% din totalul emisiilor de dioxid de carbon - gaz inofensiv, în lipsa căruia plantele nu pot creşte, dar pe care ONU, UE, alte organizaţii internaţionale şi principalele puteri industriale ale lumii (G-20) îl consideră vinovat, în baza unor pretenţii ştiinţifice departe de a fi unanime, pentru creşterea temperaturii atmosferei.
Cu 98,480 de tone de CO2, ţara noastră ocupa locul 37 (din 210 state şi teritorii), în clasamentul "Millennium Development Goals indicators", realizat de Divizia statistică a ONU cu date colectate în 2006 şi citat de Gândul. Cota României este infimă în comparaţie cu cea a Chinei (locul 1), care emite 21,5% din cantitatea de CO2 nou apărută în atmosferă în fiecare an, respectiv SUA (locul 2) - 20% şi totalul celor 27 de state UE (locul 3) - 13,8%.